Miss Happy?

Long story short.

Teodora Toderas. 1990. Iarna. Ianuarie. 22. A fost prilej de mare bucurie in familie. A avut nasul stramb in primele zile de viata deci nu era cine stie ce frumusete de copil. Dar s-a mai facut pe parcurs

Anii treceau si devenea din ce in ce mai creativa. Manuia cu dexteritate forfecutele de prin casa si opere de arta facute din hartie erau agatate mai mereu pe canapeaua mov a familiei. Bineinteles ca existau si oameni scandalizati la vederea copilei jucandu-se cu forfecuta dar tatal si mama ei spuneau apoi bancurile cu Alinuta si lumea uita. Tot scandalizati erau si cei care o vedeau pe micuta, in carucior, iarna, la minus X grade, tinand in manutele cu manusi colorate o inghetata. Au venit apoi anii gradinitei si ai juliturilor in genunchi. Nu stia sa mearga cu bicicleta, ii era frica de tot felul de jocuri violente. Adevarul e ca era cam plangacioasa. Mereu se vaita. Cam atunci se puneau bazele prieteniei sale cu Maria (ea era neinfricata). Tabere, excursii si cam tot ce se putea face la varsta aia cand lumea iti spune “tzanc”.

Nu isi aminteste prima zi de scoala dar crede ca a plouat. Dupa cum spune o prietena de a ei: mereu ploua in prima zi de scoala. Cred ca e un fel de efect special. Sa fie momentul mai dramatic. Dam pe fastforward prin scoala primara. Invatatoare exigenta si vorbareata si care dadea copiii cu capul de tabla cand nu stiau. Copila devenise buna la matematica si astfel isi petrecea timpul rezolvand probleme in orele de sport sau lucru manual. Era obsedata de faptul ca era slaba. Era indragostita de colegul de banca.

Ajungem asadar in scoala generala. Dam iar fastforward. Se simtea in continuare prost pentru faptul ca era slaba. Avea prietene inchipuite. Nu, nu erau imaginare. Doar ca nu prea ii erau prietene. Au fost desigur momente de nesiguranta in dragoste, saruturi pe la colturi, biletele de despartire, cadouri oferite cu scopuri subintelese si oracole completate cu entuziasm. Prin clasa a VII-a lumea ii parea un pic altfel. Si nu doar din cauza faptului ca se simtea mai implinita. Prindea contur si se simtea mai “fata”. La sfarsitul scolii generale a inteles un pic mai bine cum statea de fapt treaba. Cine ii era prieten si cine nu. A dat un test care trebuia sa ii spuna ce i se potriveste in viata. Si-a pus toate sperantele in el, gandindu-se ca astfel isi va putea alege viitorul profil pentru liceu. A plans in seara in care doamna care coordonase testul i-a spus ca poate merge si pe partea reala si pe cea umana.

A ascultat sfaturile celor din jur si a parasit locul in care statuse 8 ani pentru un altul. Dupa cateva zile de “acomodare” a urlat din toti rarunchii ca vrea inapoi. Nu se putea. Asa ca a indurat un semestru pana a putut sa se intoarca la cuib. A ales filologie-biling engleza. Desi anii anteriori mersese la olimpiade de chimie/fizica/mate. Dar ii placea engleza. Acolo a (re)innodat prietenia cu o fosta colega. Oana. Au devenit bestfriends si colege de banca. In clasa aceea, chiar in spatele lor, stateau niste don’soare. La inceput, comunicarea era minima si doar in cazuri de urgenta. La sfarsitul liceului erau de nedespartit. Minunatele. Liceul a fost agitat si in acelasi timp plictisitor. Nu ceva dupa care sa suspini. Doar cateva fotografii iti mai lasa un gust dulceag si te fac sa zici “ce fain era”. Nimic memorabil. A fost. S-a dus. Paralel cu activitatea scolara, in clasa a XIa si-a cunoscut jumatatzoiul, Vadim.

Cam atunci a luat nastere Miss Happy. Toata lumea se minuna de fericirea celor doi. Ca vai, ca uau, ca ce draguti. (Se iubesc de atunci. More and more. ) A fost si Cambridge-ul. Emotii peste emotii. Saptamani in sir, o viata concentrata doar pe el. S-a terminat cu Bine. Prin februarie, in ultimul an, a luat nastere BLOG-ul. Un moment memorabil. De atunci, manutele ce odinioara manuiau forfecute acum manuiesc taste. La fel de creativ. Acolo si-a facut publica “porecla” primita. MISS HAPPY. Ea era exceptia de la orice. Ea mereu fericita. Norocoasa. Familie perfecta. Si uite asa, si-a luat-o in cap si viata i se schimba vazand cu ochii. Din bine in si mai bine. Printre toate astea a aparut cumva, undeva, si BAC-ul. Acolo au fost emotii adevarate. Copila noastra, domnisoara acum, era speriata. Totul s-a dovedit a fi fost o mare inselatorie. Orele de invatat, emotiile si timpul petrecut stresandu-se si stresandu-i pe ceilalti. La aflarea notelor a avut parte de primul mare soc al vietii ei. Nu, nu erau mici. Erau bune chiar. Dar a descoperit ca si ceilalti, care nu au miscat un deget, luasera note incredibil de bune. A trecut peste. Si-a ales facultatea. Si apoi inca una. Si astfel a dat la doua. A ramas la ambele. Comunicare si Relatii Publice si Stiinte Politice-engleza. Lumea o intreba daca va reusi. Ea raspundea ridicand din umeri.

Vara aceea a fost ca un zid de trecut. Prieteniile erau puse in pericol de gandul distantei. Cu toate astea, si-a trait viata din plin. A mers cu fetele prin tari straine, a fost la mare cu jumatatzoiul, a cunoscut oameni noi.

Fetele ei si-au intins aripioarele si au zburat in colturile tarii (Timisoara, Sibiu, Bucuresti). Ea, singurica, singurica, a ajuns in inima Ardealului. Cluj. Cel mai frumos oras. Dupa Ramnicu Valcea, bien sur. I-a luat un pic de timp pana sa vada ce si cum. Cu cine, ce, unde, cand. Un apartament nou-noutz ii asteapta pe jumatatzei sa isi petreaca timpul in el insa destinul a hotarat ca e bine sa stea un pic si la camin. Sa vada cat de greu e. Si de ce fel de oameni dai. E membra a unui ONG. Se numeste PRime (European Association of Public Relations and Communication Students) si o ajuta in dezvoltarea carierei. E un mix potrivit. E super incantata ca a gasit ceva sa i se potriveasca precum o manusa de catifea. Oameni faini, idei bune, proiecte unul si unul.

Participa la chestii interesante, descopera baruri si cafenele, isi plimba piciorusele prin parcuri cu jumatatea, socializeaza si ii place sa fie studenta. Vrea sa se angajeze in domeniu. PR. Spera sa reuseasca in curand.

Cam atat. Cam prea mult si totusi cam prea putin.